Seara de dinaintea expeditiei era dedicata pregatirii. Nu excelam (daca nu-mi placea!) in montarea forfacelor sau a "bombelor", imi placea mai mult sa aranjez trusa campnig. Noaptea, ma foiam si nu puneam geana de infioararea cosmarului ce avea sa ma trezeasca in zori.
De ce uram sa merg la pescuit? Pentru ca ma plictiseam, ma scotea din ritmul meu de copil dornic sa se joace cu amicii, cu cainii si fetele lui Macarie (niste rasfatate din blocul de peste drum).
Nu-mi placea sa stau pe patura ("nu ai loc langa mine ca daca trage pestele am nevoie de spatiu"), in caldura, cu furnici si alte vietati fojgaind pe langa mine ("daca te trezeai la timp, prindeam noi locul sub salcia aia"), trebuia sa stau aproape nemiscat ("orice zgomot, sperie pestele si am venit degeaba!), beau apa cu grija ("a nu se consuma apa de baut fara motiv! O gura, ca sa treaca setea, ca pe balta, apa-i putin si, deci scumpa"). Nu mai enumar motivele, doar mai amintesc ca unchiu nu avea noroc deloc. Nu-mi amintesc, in desele mele cosmaruri, sa-l fi vazut vreodata prinzand vreun peste demn de cheltuielile, eforturile si chiar entuziasmul lui.
Cred ca de atunci, in mintea copilului de gimnaziu a incoltit filozofia. Asa am ajuns eu filozof! Asteptandu-l pe unchiu sa se sature de umilinta pe care i-o trageau pestii din diferitele lacuri pe unde isi incerca norocul de pescar amator.
Intr-una din dati, ca sa uit de sete si de naduful caniculei, m-am transformat in apa. Eram, la inceput un izvor timid ce abia iti itea lacrima printre doua pietre, una calcaroasa, cealalta, un bazalt. Mi-am croit repede drum spre marire, pentru ca o cale era deja, destinata mie. Pe drum, am primit si alte ajutoare, alti "afluenti", care m-au ajutat sa cresc si sa ajung un vioi si temerar parau. Ploi, zapezi, si alti afluenti m-au impins si mai mult pe drumul meu care se largea ca un eventai in fata mea. Devenisem, in scurt timp, un rau viguros, care-si croia de acum singur si sigur calea spre destinul sau. De acum, ploile nu mai contau atat de mult, devenise mai stapan pe sine, nu-l mai tulbura nimic. Nu-mi mai era sete. Ajunsesem chiar sa pot alege eu ce "afluent" doresc sa ma insoteasca. Bine, recunosc, au fost si cateva ape mai voluptoase care au intrat neinvitate in viata mea, dar le-am primit cu bucurie si fara teama. Si am mers mai departe. Impreuna cu ce adunasem de pe drum, devenisem o forta, nimic nu-mi mai putea sta in cale. Ajunsesem la camp deschis, pericolele erau mai mari acum, oamenii mai rai, invidie. Au incercat sa ma supuna, sa-mi puna baraje si moristi in burta, dar am spart blocajele si am mers mai departe. Apoi, am acceptat, caci nu mai era cale de-ntors (cu toti faceau asa) si am stat linistit sa faca barajul. Acum stau ei cu teama ca as putea sa-l sparg, sa ma dezlantui in jos, spre orasele lor, sa-i nimicesc. Dar ce folos? Atat timp cat sunt linistit, nu ma zgandare nimeni, nu ma impinge vreo alta apa de la urma, nu am alte interese.
Au inteles ca sunt cuminte si mi-au dat drumul spre marire. Am traversat sesul si, de-acum eram mare. Ma stia toata lumea, eram in carti, in manuale. Vorbeau de mine in Guvern. Am acceptat, supus si bland sa ma regularizeze, sa devin navigabil si prietenos, sa nu mai stea oamenii cu teama in preajma mea. Le-am crescut pesti si le-am udat granele. Asa am ajuns la Dunare, Raiul nostru al tuturor apelor de pe aici.
Si nu-mi pare rau. Am avut o viata buna, cu multa placere, dar si munca. Da, mi-am croit singur cea mai mare parte din drum, am stiut sa-mi atrag simpatia si respectul oamenilor, am ajuns cineva. As fi putut ramane subteran, sa merg prin panzele freatice si sa ma distrug cu nitriti, nitrati si eterococi. Sau as fi putut ajunge captat de mic si imbuteliat ca Borsecul. Sau, mai rau, sfartecat in sute de canale si trimis la irigat. sau chiar asanat. Altora li se permite viata doar ca sa care deseuri, reziduuri si necazuri. Am dus si eu, dar eram mare, suportam.
Acum, am ajuns. Unchiu nu a prins nici de data asta peste. S-a prins insa ca nu am baut niciun strop de apa, m-am deshidratat si o insolatie cu accente dramatice, asa ca nu m-a mai dus la mama, ci direct la spital.
